În ultimele zile au apărut în presă mai multe articole care dezbat criteriile de promovare a cadrelor universitare, şi care fac referire la situaţia ştiinţelor socio-umane:

Andrei Cornea, Cearta standardelor universitare, Revista 22, nr. 841:
http://www.revista22.ro/html/index.php?art=2655&nr=2006-04-21

Alina Mungiu-Pippidi, Pentru criterii universale in Academie, Revista 22, nr. 842:
http://www.revista22.ro/html/index.php?art=2670&nr=2006-04-28

Petre T. Frangopol, Legea învăţământului superior: schimbări mimate, revizuiri false, România Libera / Aldine, 1 aprilie
http://www.romanialibera.ro/editie/index.php?url=articol&tabel=z01042006&idx=72

Eugen Simion, Două cuvinte despre retorica reformei, Ziua, 22 aprilie
http://www.ziua.net/display.php?id=198381&data=2006-04-22

Daniel David, Despre metaretorică… (replică la articolul d-lui Eugen Simion)
https://www.ad-astra.ro/docs/2006-04-28_david_metaretorica.pdf

Reproducem mai jos un extras din articolul lui Daniel David, Procedurile de promovare academică din România şi rolul cercetării în cadrul acestui proces, Revista Ad Astra 5 (1), 2006,
https://www.ad-astra.ro/journal/8/david_promovarea.pdf

Din păcate, spre deosebire de alte ţări, începând din perioada comunistă, facultăţile de ştiinţe socio-umane din România şi-au dezvoltat o cutumă de a publica mai ales naţional şi local. Aceasta s-a datorat probabil şi impactului mai mare pe care ideologia comunistă l-a avut asupra acestor facultăţi, impact care a făcut ca producţiile ştiinţifice ale acestora să nu poată pătrunde în „fluxul principal de informaţii” internaţionale, ca urmare a mixturii aspectelor ştiinţifice cu cele ideologice. Revoluţia anticomunistă le-a prins pe unele din aceste facultăţi „defazate” faţă de nivelul internaţional, astfel că şi-au dezvoltat o argumentare postfactum pentru a păstra cutuma publicării naţionale şi implicit imaginea domeniului. La o analiză atentă aceste argumente sunt mituri:
Mitul 1. Nu există reviste de specialitate pentru aceste domenii. Adevărul este că există un număr mare de reviste ISI acoperind ştiinţele sociale şi umaniste şi artele. Există mai multe reviste indexate din domenii economice, decât din informatică; există mai multe reviste indexate de sociologie şi ştiinţe politice decât de matematică; mai multe reviste de psihologie decât de chimie, etc. De asemenea, există baze de date internaţionale care indexează publicaţii ştiinţifice specifice domeniului, pe care multe din aceste facultăţi nu le cunosc (ex. ERIC pentru educaţie, etc.). Este însă adevărat că în aceste domenii, interesul pentru o dezvoltare cumulativă este mai redus. Spre exemplu, numărul de articole din aceste domenii necitate în alte articole este foarte mare (ex. teatru 99.9%; religie 98.2%; arhitectură 96%; istorie 95.5%; filosofie 92.1, ştiinţe politice 90% etc.) [3]. Acest lucru sugerează încă rolul redus al analizei literaturii de specialitate în promovarea unor idei noi, ceea ce explică repetiţiile şi suprapunerile existente în aceste domenii dar şi dezinteresul profesioniştilor pentru a face cercetare şi a publica în reviste de prestigiu.
Mitul 2. Nimeni nu este interesat la nivel de ISI (internaţional) de aspecte specifice, naţionale, investigate de unele din aceste facultăţi (ex. aspecte specifice ale dreptului românesc, istoria Transilvaniei, daco-geţii, limba română etc.). Adevărul este că dacă în literatura internaţională (ISI) pot să apară analize privind vechii regi ai Nigeriei ar fi extrem de bine primite analize comparative între Eminescu şi Schopenhauer, între monoteismul dacic şi cel iudaic, între procedurile actuale de drept românesc şi dreptului roman etc. Din păcate aceste teme nu sunt abordate în ţară la o anvergură internaţională, deşi ele sunt teme care îşi pot găsi locul la nivel internaţional, revistele de specialitate fiind interesate de acest tip de analize specifice, care sporesc diversitatea. Există revistele indexate ISI “Communist and Post-Communist Studies” şi “Post-Communist Economies”, în care există 1 singur articol din România în ultimii 5 ani. Această ignoranţă apare şi din cauză că: (1) mulţi cercetători din aceste domenii nu cunosc suficient de bine o limbă străină pentru a scrie performant (argumentativ); (2) este mai comod să eviţi testul acid al unor teorii/perspective personale la nivel internaţional când ele îţi asigură o poziţie importantă în ţară.
Mitul 3. Trebuie plătit serios ca să publici în ISI, acest sistem fiind unul privat, aservit interesului economic. Adevărul este că publicarea în revistele ISI se face la fel ca şi în orice altă revistă ştiinţifică, în marea majoritate a cazurilor gratuit. Deşi sistemul este al unei corporaţii private, revistele sunt indexate în ISI în mod gratuit. Selecţia revistelor se face după criterii riguroase (ex. publicarea la timp, existenţa unui colectiv de recenzori şi a unui process de recenzie etc.), cel mai important fiind gradul în care articolele publicate de o revistă sunt citate în alte lucrări ale celor care fac ştiinţa. Altfel spus, dacă articolele dintr-o revistă sunt citate şi fac obiectul de interes al altora, revista va intra în ISI, altfel nu! În acest context, dorinţa europeană de a dezvolta un sistem alternativ ISI trebuie privită cu suspiciune deoarece mulţi nu au înţeles că sistemul ISI este unul care funcţionează pe baza feedback-ului automat al comunităţii ştiinţifice (numărul de citări), nu pe baza unor decizii cu încărcătură economico-politică; este un mecanism similar celui implicat în evoluţionism (vezi disputa evoluţionism vs. creaţionism). Limba engleză a devenit limba comunităţii ştiinţifice astfel că argumentul că sistemul ISI este anglo-american este caduc (în ISI se regăsesc multe publicaţii europene şi japoneze –care au impact în ştiinţă prin faptul că sunt citate – nu doar cele din SUA sau UK, şi chiar multe publicaţii în alte limbi decât engleza).
Scurt spus, sistemul ISI, cu limitele inerente oricărui sistem, este criteriul primar de evaluare a performanţei ştiinţifice, analizele calitative şi de nuanţă venind după ce s-a trecut un prag ISI. În acestă idee trebuie amintit din nou că analizele scientometrice ale National Science Foundation (SUA) şi ale Comisiei Europene se bazează pe acest indicator. Este fundamental ca facultăţile de ştiinţe socio-umane să se înscrie în această tendinţă, renunţând la cutuma de a publica naţional şi la miturile însoţitoare, care au dus la situaţia în care oamenii de cultură români sunt practic necunoscuţi la nivel internaţional, cu excepţia unor cercuri înguste bazate pe relaţii personale/instituţionale (vezi analiza ISI: Derrida versus Liiceanu, Patapievici, Pleşu). Practic nici un gânditor român nu a influenţat serios tendinţele internaţionale actuale la nivelul societăţii, vocea lor, deşi poate că avea ceva de spus, neajungând la nivel internaţional, practic necontând! De ce cei de la şcoala de drept, litere, economie de la Harvard (şi alte universităţi de prestigiu) pot publica în reviste ISI, dar cei din România consideră că acest lucru este imposibil prin prisma naturii domeniului?

(Daniel David, Procedurile de promovare academică din România şi rolul cercetării în cadrul acestui proces, Revista Ad Astra 5 (1), 2006)